Mergem cu discuția mai departe și vorbim, azi, despre felul în care numele teatrului e decisiv în a ne convinge să mergem sau nu la spectacol. Presupunem că, până acum, nici afișul, nici numele regizorului, nici titlul și nici distribuția n-au avut efect asupra noastră. Mai pe românește, ne-au lăsat reci, iar acum e rândul instituției de teatru să ne convingă, prin însăși denumirea ei.

Din capul locului, dragi cititori, trebuie specificat un lucru. Sunt două tipuri de teatre, diferite ca ofertă culturală și mod de funcționare. Există, pe de o parte, zona teatrului instituțional, adică acele teatre numite „naționale” și „de stat”, finanțate de minister și, respectiv, de primării. Pe de alta, există teatrele private, așa-numitele companii independente, autofinanțate din ceea ce produc.

Ei bine, diferențele dintre ele se reduc la una: notorietatea. Teatrele finanțate de stat beneficiază de o veche consacrare în conștiința națională, „veche” însemnând chiar un secol. Instituții ca „Bulandra”, „Nottara”, „Odeon”, TNB, naționalul clujean sau cel din Craiova sunt precedate de o faimă care umple sălile prin însăși prezența lor, ca denumire, pe afiș. Mai ales când aceste instituții au turnee în țară, făcând ca tot sufletul de provincial să vibreze în proximitatea marilor teatre... La pol opus, sunt companiile libere, autofinanțate, cunoscute de un public ultra-restrâns, care caută tocmai acea „zonă” de nou. Sunt companii mai mult sau mai puțin recente, cu buget mic pentru producții și promovare. Pe scurt, sunt nefaimoase, iar asta se reflectă în ridicarea dezinteresată a sprâncenelor, de către potențialii spectatori care citesc, pe afiș, „p2p Theater”, „Unteatru”, „Teatrul LUNI”, etc.

Cred că v-ați prins, articolul de față are un singur scop: să vă facă să nu mai ridicați din sprâncene când vedeți, pe afișe, nume de teatre pe care nu le cunoașteți de niciunde. Este clar că între a merge la un spectacol produs de „Bulandra”, care a impus de-a lungul deceniilor nume ca Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc etc., și a merge la un spectacol de la „Unteatru”, făcut de niște proaspăt absolvenți de regie și actorie, veți alege prima variantă. Notorietatea pare mai sigură, oferă confort, parcă ne garantează că ne va plăcea. Ceilalți, în schimb, inspiră neîncredere, prin faptul că timpul nu le-a confirmat încă valoarea.

Dar, oare, merită să așteptăm până când timpul le-o confirmă? Câte valori nu s-au risipit și n-am știut noi? Câte spectacole de care nu am auzit au dispărut, pentru că nu s-au mai putut susține financiar? Ei bine, vă spun eu: prea multe. Iar valoarea nu e musai acolo unde e banul, ci acolo unde e ideea. Idee de poveste cum nu s-a mai spus pe scenă până acum, idee de decor minimal cum nu se poate mai expresiv, idee de actorie subtilă și cursivă, cum doar în proiectele noi, făcute cu sufletul, poate să fie.

În încheiere, vă doresc discernământ în opinia pe care v-o formați despre teatre, în funcție de notorietatea lor. S-a putea ca cel despre care nu ați auzit nimic să fie mai bun decât credeți. Mai bun decât îl va confirma timpul, peste 20 de ani. Teatrul ACT vă spune ceva? Vă asigur, nu v-ar fi spus nimic în 1998, când a apărut, fiind prima companie independentă din țară. Un motiv pentru ca toate sprâncenele din lume să se ridice.

Florian-Rareș Tileagă