O epidemie de ciumă care a făcut ravagii în Transilvania, la începutul anilor 1700, a  „bântuit“ și Alba Iulia. În acea perioadă orașul era un imens șantier, odată cu începerea lucrărilor de ridicare a Cetății bastionare. Printre cei „secerați“ de boală s-au aflat arhitectul care a pus pe hârtie planul fortificației, inginerul care conducea șantierul fortificației și antreprenorul zidarilor.

Izbuncnită în 1717, într-un sat din ţinutul Făgăraşului, epidemia s-a răspândit cu repeziciune în satele din apropiere. Cu boala nu era de glumit. Pompei Samarian ne spune în volumul „Ciuma“ că durerile membrelor erau așa de mari, că bolnavii își rupeau brațele și mâinile cu dinții“. Oamenii erau „scăldați“ în valuri de sudoare vâscoasă, aveau trupurile pline de buboane (gâlme) de mărimea oului și  ochii bulbucați peste măsură. În plus, erau chinuiți de halucinații.

Își dorm somnul de veci la Alba Iulia

De acest tablou înspăimântător era conștient, cu siguranță, și Sigismund Kornis, principe al Transilvaniei în acea vreme. Istoricul Toader Nicoară ne spune, în lucrarea „Sentimentul de insecuritate în societatea româneasca la începuturile timpurilor moderne (1600-1830)“, că principele a dat un ordin prin care,  timp de două luni de zile, să fie interzise târgurile,  în zonele din Făgăraș afectate de ciumă.

În ciuda măsurilor luate, ciuma s-a extins cu rapiditate în Principatul Transilvaniei. În noiembrie 1717, este semnalată și la Alba Iulia. Istoricul Gheorghe Anghel ne spune în „Alba Iulia 2000“ că orașul era în acea vreme un imens șantier, deschis odată cu începerea lucrărilor de ridicare a fortificației (n.a. 4 noiembrie 1715). Șantierul a antrenat sute de oameni din satele Transilvaniei, dar și notabilități ale vremii care coordonau lucrările de ridicare a Cetății.

Potrivit lui Gheorghe Anghel, molima a „secerat“, pe lângă sute de localnici, și oameni de seamă ai vremii aflați cu treburi la Alba Iulia. În 1717, pierdea bătălia cu ciuma Giovanni Morando Visconti, arhitectul care a pus pe hârtie planul de ridicare a fortificației bastionare.

Planul Cetății bastionare/Sursa: Muzeul Național al Unirii

Aceeași soartă au avut-o, în următorii doi ani, inginerul Martin Francesco Dittin și antreprenorul zidarilor Francesco Brilli. Toți trei își dorm somnul de veci în Catedrala Romano-Catolică din Cetatea Alba Carolina.

Și comandantul trupelor militare habsburgice din Transilvania, generalul conte Stefan de Stenville, a pierdut bătălia cu ciuma, în 1720. A fost anul în care ciuma a început să „bată“ în retragere în Transilvania, dar nu definitiv.

Ca și cum ar fi fost un blestem asupra proiectanților și constructorilor Cetății, șapte ani mai târziu, în 1727, pierea tot de ciumă cel care conducea şantierul Cetății,  arhitectul militar Josef de Quadri, la doar 38 de ani. Quadri a fost, timp de zece ani,  şeful şantierului fortificaţiei bastionare. Inginerul militar a condus și executat cea mai mare parte a lucrărilor proiectate de Visconti la fortificația de la Alba Iulia: Porțile principale ale Cetății (I, II, și III), Palatul Apor (fostă reședință a comandantului trupelor austriece în Transilvania, actualmente Rectoratul Universității „1 Decembrie 1918“), Biserica și mănăstirea călugărilor trinitarieni (n.a. azi Biblioteca Batthyaneum și Institutul Teologic Romano-Catolic). Și forma actuală a uneia dintre cele mai vechi construcții în stil baroc din Alba Iulia și prima cu destinație de spital militar din România, poartă tot amprenta lui Quadri. Este motivul pentru care monumental său funerar, care a „poposit“ în mai multe spații din Cetate,  va fi amplasat, după restaurare, în curtea edificiului. Clădirea de pe strada Unirii, nr.3, aflată acum în restaurare, poartă, din 2014, denumirea de „Museikon“.

Astfel, localnicii, dar și turiștii vor avea ocazia să afle povestea celui care timp de zece ani a fost șeful şantierului fortificaţiei bastionare, a cărei piatră de temelie a fost pusă în 4 noiembrie 1715.

Nicu Neag