Urmele de om sunt atât de rare, în Muntele Mare, încât atunci când vă apropiați de un sat, vă dați seama imediat: un turn de biserică, mai înalt decât toate acoperișurile, e semnul că ați ajuns între oameni. Turnul e cu atât mai vizibil, cu cât orice biserică din Muntele Mare, ca în toate satele românești, se află pe vârf de deal. Omul, urcând spre biserică, va ști că drumul spre cer întotdeauna urcă și că rugăciunea, așa cum o cer Scripturile, e jerftă.

Turnurile Muntelui Mare sunt turnuri de biserică de lemn, de biserică de zid, de mănăstire sau schit. Intrând în ele, puteți considera că ați intrat într-un muzeu de artă sacră, în care picturile murale, icoanele și însăși construcția lăcașului au statut de exponat și, deci, o valoare pe care nimeni n-o poate contesta. Ceea ce, însă, poate fi pus sub semnul întrebării e șansa lor de a mai rezista în timp. Puține dintre ele au fost conservate și chiar și mai puține sunt cele în care mai au loc slujbe. Cele mai multe se află în sate pierdute pe hartă, în inima muntelui, în locuri în care nici preot nu mai există; nu li se mai deschide ușa decât, poate, la sărbători, iar picturile lor înnegrite de fum și pânze arată cât de mult au fost uitate de lume. Iată, mai jos, câteva dintre bisericile și mănăstirile care, slavă Domnului, n-au fost uitate. Ele respiră încă, iar ușa le e deschisă cel puțin în fiecare Duminică, la liturghie și vecernie.

Lupșa e numele unui sat din sudul Muntelui Mare, în care veți găsi două biserici extrem de semnificative pentru arhitectura Transilvaniei. Prima despre care vorbim – de altfel și prima pe care o vedeți, în drum spre sat, fiind pe o colină în centrul localității – e biserica de zid „Sfântul Gheorghe”. O pisanie încondeiată din altar, datată 1750, spune că biserica a fost zidită în 1421, de către boierul Stanislau. Proporțiile lăcașului, magnifice pentru acea epocă, dar și rafinamentul lui stilistic relevă puterea de care se bucura cnezatul Cândeștilor, de pe Valea Arieșului, precum și existența unei comunități ortodoxe românești solide. De remarcat este decorarea naosului în trei registre, dispuse simetric pe ziduri, realizată în secolul al XVIII-lea de către un anonim, sub influența picturii brâncovenești.

Biserica de zid din Lupșa / Sursa foto: Florian-Rareș Tileagă

Cealaltă biserică din Lupșa, din lemn de data aceasta, aparține mănăstirii „Înălțarea Sfintei Cruci” și o veți găsi la intrarea în sat. Pare mai mult o cetățuie, judecând după incinta de ziduri și, mai ales, după poarta gigantică din lemn, prin care se face intrarea în curte. O curte cum multe există, azi, în lumea monahală românească, fiind un mic paradis de brazi, alei și iarbă tunsă la vreme. Biserica de lemn se află chiar în centrul curții; să nu fi fost așa, ci doar pitită într-un colț, tot ați fi remarcat-o, având o statură zveltă, din lemn de stejar tencuit, văruit în alb. Bisericuța are o vechime remarcabilă – cinci secole, fiind una dintre cele mai vechi din Ardeal – și un istoric care ține de identitatea românilor în acest ținut. Mănăstirea a fost întemeiată în 1429, de către călugării care sihăstreau în Țara Moților, având încă de atunci o bună legătură cu mănăstirile din Maramureș și Bucovina, legătură care însemna donație de cărți și sprijin duhovnicesc. Era unica mănăstire, în această regiune profund ortodoxă, viața așezământului fiind animată de școala primară din chilii și de atelierul de pictură pe sticlă. Toate acestea au durat până în 1820, când, din cauza presiunilor antiortodoxe, mănăstirea a fost desființată, iar călugării izgoniți. Biserica a fost apoi folosită de către greco-catolici, până în 1948, când le-a revenit ortodocșilor.

Mănăstirea Lupșa / Sursa foto: Florian-Rareș Tileagă

Schitul Poșaga, din estul Muntelului Mare, este o definiție a spațiului monahal în miniatură: curte îngustă, biserică minusculă, chilii puține cât pentru o mână de călugări, și câțiva copaci care protejează curtea fără să ghiciți, din stradă, ce se află înăuntru. Construit din lemn, ansamblul schitului pare foarte vechi. Anul pietrei de temelie este, însă, recent (1933), ctitor fiind părintele Arsenie Praja – faimos călugăr al acelor vremuri, supranumit Pustnicul – și părintele Ghedeon, preot din Poșaga de Jos. În 1950, schitul era gata și tot atunci a și început viața monahală, cu obște de călugări. Dar, la scurt timp, comuniștii au închis schitul; l-au redeschis abia în 1979, urmând a fi clădite biserica de lemn, chiliile, clopotnița și zidul de incintă. Cât despre frumusețea schitului, veți remarca, la Poșaga, bogăția ieșită din comun a ornamentațiilor din lemn de stejar, care „îmbracă” mănăstirea într-o interesantă sinteză de elemente neo-brâncovenești. Autorul sculpturilor e Vasile Sălăjan, din Baia Sprie, iar anul în care a lucrat-o, 1981. Totodată, e important să știți că la Poșaga există un izvor de apă vindecătoare. Poartă numele de „Izvorul Tămăduirii” sau „Izvorul Maicii Domnului”, se află la câțiva pași de schit și, se spune, i-a vindecat pe mulți. Darurile lor de mulțumire, de pildă, le veți găsi la icoana Maicii Domnului, din biserică.

Schitul Poșaga / Sursa foto: Florian-Rareș Tileagă

Florian-Rareș Tileagă