+ 15°C

Curiozităţi

Acasă / Claca

Claca

Publicat în: 20 ian.. 2017
Autor: Rares Tileaga

O gazdă binevoitoare, o odaie suficient de încăpătoare, femei din sat, o muncă tradițională, ca prilej de întâlnire, și o stare generală de petrecere. Pe scurt, claca, așa cum exista și există, încă, în lumea satului românesc. Un obicei străvechi, pe care îl puteți încă întâlni în satele din Apuseni sau din Podișul Secașului. Așadar la mică, uneori foarte mică distanță de tumultul citadin al Alba Iuliei.

Mulți confundă claca cu şezătoarea, căci presupune cam aceleaşi „ingrediente”: gazda, odaia, întâlnirea femeilor din sat, muncă şi, bineînţeles, petrecerea. Atâta doar că, în comparație de şezătoare, acest obicei al clăcii înseamnă mult mai multă petrecere decât muncă.

De regulă, clăcile aveau loc vara, pentru cositul fânului şi pentru secerat. Cu toate astea, tradiţia a făcut ca obiceiul să se repete şi iarna, pentru torsul fuiorului şi al lânii, pentru scărmănatul penelor sau „zmicuratul” cucuruzului. În orice caz, femeile se strângeau la clacă în primul rând pentru petrecerea care se încingea după terminarea lucrului. Ba mai mult, unele femei veneau cu treaba pe jumătate gata, cu caierele de lână pregătite pentru tors, pentru că scopul principal era distracţia. Adică să se omenească cu „beutură” şi plăcinte cu brânză coaptă în cuptor. Cineva făcea rost şi de muzică, aşa că plăcerea de a sărbători terminarea lucrului era deplină şi îndreptăţită.

Iată ce spunea Anica Ecşu, o ţărancă din Ampoiţa: „în postu’ lu’ Crăciun să mai făce clacă de cânepă. O gazdă ne chema pe fete şi ne dădea caier de cânepă, şi-l torceam şi pe-atuncea, zâcea, să fiţi gata cu el, peste două săptămâni ori trei, ş-apă gazda aia făce o masă, aducea muzică, noi veneam hiecare cu ghemu. Cum l-am tors îl puneam pe vârteliniţă, îl făceam ghem şi mergeam cu ghemu la şezătoare. Şi-apă petrecere, mâncare, beutură până la zuă. Să făce sarmale de post, cartofi cu ceapă cu ulei dela de sămânţă.” (Avram Cristea, Obiceiuri şi datini din judeţul Alba, Editura UNIREA, Alba Iulia, 2007, pag. 144)

Şi asta nu e tot. Se făcea clacă de iarbă, mai ales în Apuseni, de către cei ce aveau mai mult fân şi voiau să cosească mai repede, pentru a putea pleca la muncă în alte părţi ale ţării. Mai era apoi clacă „de seceriş”, pe Valea Mureşului, adică claca feciorilor (organizată de cel care lua claca în arendă, plătind feciorilor o sumă de  bani, plătea muzicanţii, mâncarea şi băutura) şi claca nănaşilor (organizatorul îşi chema finii la lucrările ce trebuiau începute în scurt timp). Tot astfel, oamenii puneau de câte o clacă şi când se ajutau unii pe alţii, din bunătate, pentru construirea unei case, de pildă.

Păcat, însă, că numai pe la sate vezi aşa ceva. Oare ce-ar fi să reluăm obiceiul, fie şi la bloc? Chiar şi la oraş avem muncile noastre, petrecerile noastre; deci n-ar fi frumos dacă ne-am îmbrăca şi noi româneşte, pentru un chef în cinstea lucrului proaspăt încheiat? Rău n-are ce fi…

Florian-Rareș Tileagă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Viziteaza Alba Iulia