În ziua Ajunului, de când ne știm pe lume, mergem cu colinda. Că o facem pe uliţă de sat sau în cartierele Alba Iuliei, n-are importanță. Ne îmbrăcăm gros, ne luăm prietenii şi vestim Naşterea Domnului, pe cât posibil din inimă, nu din buze. Şi devenim, pas cu pas, colindători de Crăciun. Dar de unde vin colindele? Ce sunt, cine le cânta în vechime? Să vedem. 

Colindele

În primul rând, ele nu sunt „cântecele”, vorbe aruncate în vânt pe melodii drăguţe. Colinda e mai mult de-atât, fiind dintotdeauna primită ca o urare ce poate influenţa favorabil viitorul, având în vedere calitatea specială a timpului în care are loc – zilele sfinte de Crăciun. Simplul fapt că, până nu demult, era interzis să cânţi colinde în afara Crăciunului, dovedeşte puterea lor. Dacă pot face bine, înseamnă că pot face şi rău...

Ceata de colindători e primită cu gustări tradiţionale, cu bani, unele colinde având versuri prin care oaspeţii chiar cer răsplată din partea gazdei. Există locuri unde colindele sunt specializate – unele sunt potrivite pentru preot, altele pentru fete şi feciori de însurat, pentru păstor, zidar, morar, pescar sau vânător. În sfârşit, frumuseţea colindelor nu poate fi explicată; există o singură cale de a le gusta farmecul, vechi de secole: să fie ascultate şi citite... Cert e că noi, românii, avem vechii noştri colindători – oameni de folk, în mod special – care au devenit, pentru mii de case, vocea Crăciunului: Hruşcă, Socaciu, Alifantis, Narcisa Suciu, Paula Seling și mulți alții.

Craii

În noaptea Crăciunului (şi până la Bobotează chiar) întâlnim şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de „Vifleimul” sau „Irozii”. E vorba de o mică piesă de teatru cu caracter religios, în stilul „miracolelor” medievale, care înfăţişează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale. Adesea, drama se petrece după scenarii şi costume influenţate de realităţile autohtone, reprezentându-se istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, precum şi persecuţii îndurate de primii creştini. Acest nume se dă şi actorilor care joacă şi merg pe stradă cântând.

Copiii joacă, de regulă, aceste piese, iar spațiul de joc e amplasat în biserici, în fața iconostasului. Ca personaje principale, îi avem pe Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi romani, trei crai sau magi (Melchior, Baltazar şi Gaspar), un cioban, un prunc şi, în unele regiuni, o paiaţă. Iar acţiunea e cam aşa: Irod primeşte veşti din împărăţie, despre prinderea a trei oameni străini. Aceştia se înfăţişează înaintea lui Irod, spunând c-au plecat la drum călăuziţi de o stea, pentru a-l căuta pe împărat. Atunci, Irod rosteşte cunoscutele versuri despre tăierea celor 14 000 de prunci.

Piţărăii

Copii se adună în grupe de câte trei-patru colindători. Dacă sunt mai mulţi, se alege un vătaf care îi învaţă colindele, îi conduce prin sat şi poartă „băţul de colindat”, „colindeţul” sau „colinda”. Cu acest băţ – confecţionat din beţe aşchiate, împodobite cu fâşii de lemn –, piţărăii lovesc în casele în care intră, apoi grinda, vatra, rostind urarea augurală şi invocând fertilitatea şi belşugul în întreaga casă, pentru anul care urmează.

Colindătorii numiţi „piţărăi” umblă a „piţăra” în noaptea de Ajun, de dimineaţa până seara; ei primesc de la săteni mere şi nuci, apoi la plecare li se mai dă, la fiecare casă, câte un blid cu seminţe de cereale, pe care aceştia le aruncă peste casă. Invocaţia, versurile, simbolurile lor pot fi comparate cu cele întâlnite şi în obiceiurile de familie, remarcându-se permanenta întrepătrundere a riturilor agrare cu obiceiurile calendaristice şi cu cele ale ciclului vieţii umane.

Florian-Rareș Tileagă

sursă de documentare: Adriana Țuțuianu, etnograf

FOTO: Carte de colinde / Sursa foto: Florian-Rareș Tileagă