Dacă afișul și numele regizorului nu v-au convins, încă, să vedeți spectacolul, probabil că titlul o va face. Azi, vorbim despre cât de important e felul în care se numește spectacolul, în decizia voastră de a vedea sau nu acel spectacol.
Ați fost vreodată într-o galerie de artă contemporană, în care să vedeți un tablou pătrat, roșu complet, fără nici o altă linie sau desen, și să aibă un titlu aparent absurd, incompatibil, să zicem „Dimineață răcoroasă pe malul mării?” Ei bine, grosso modo, cam ăsta este, în lumea veșnic codificată a artei, raportul de semnificații între conținut și denumirea generică a conținutului. Este o relație strânsă, de maximă libertate, care poate presupune atât egalitatea perfectă între sensul titlului și conținut, cât și incongruența totală între ele. În teatru, lucrurile sunt mult mai complicate decât atât, tocmai fiindcă vorbim despre cea mai complexă/sincretică dintre arte, teatrul fiind totodată actorie, film, muzică, sunet, plastică. Așadar, fiți atenți la titlul spectacolului...
... chiar dacă titlul nu vă spune nimic despre povestea din spectacol. Nu toate spectacolele se pot numi Divorțuri cu bucluc sau Trei hoți și o domnișoară. Obișnuiți-vă cu gândul – sau, mai bine zis, resemnați-vă – că lumea asta din ce în ce mai post-post-postmodernă a artei preferă, uneori, abstractul, și s-ar putea ca în spatele celui mai criptic și sec titlu – să spunem, Mor. Nori și miez de nucă să vă aștepte un spectacol plin de poveste, foarte cursiv, foarte simplu de înțeles, poate foarte amuzant, al cărui nucleu să fie construit în jurul replicii unui personaj, care se repetă obsesiv și care este tocmai „Mor. Nori și miez de nucă”. Prin urmare, nu vă speriați de abstracțiuni aparente, ele sunt, de regulă, anti-titluri cu rol de „cârlig”;
... mai ales dacă e un titlu celebru, din literatura universală, de care au auzit și pruncii de clasa I. Hamlet, ca titlu, nu înseamnă automat că este titlul unui spectacol clasic, cum vi-l închipuiți de acasă. Nu înseamnă că veți vedea, pe scenă, un Hamlet cuminte, „ca pe vremuri”, cu haine de epocă, cu un Ion Caramitru patetico-poetic în rol titular și cu textul complet rostit pe scenă (caz în care, atenție, spectacolul ar trebui să dureze cam 5 ore...). S-ar putea ca acel postmodernism să vă facă din nou o surpriză și să vă așeze, înaintea ochilor, un Hamlet poate gay, poate bătrân, poate autist, îmbrăcat în haine de muncitor, care umblă prin palat pe o trotinetă. Așteptați-vă la orice, fiți pregătiți pentru orice provocare estetică;
... orice titlu ar fi. Până la urmă, titlul e doar convenția, doar portița prin care sunteți momiți să intrați, ca să vedeți teatru. Fiți gata pentru orice; nu ziceți „nu” nici măcar când toate reperele voastre vă spun că n-aveți că căuta acolo. Până nu se termină spectacolul, nu se termină nici „oferta” lui, care e valabilă doar cap-coadă. Fiți gata pentru provocare, la fel cum sunteți gata pentru confort.
Florian-Rareș Tileagă