Să zicem că aveți de ales între două spectacole și nu v-au convins, până acum, nici afișul, nici numele regizorului, nici titlul. Așa că vă uitați în distribuție, ca să vedeți cine, ce joacă.

Ei bine, pentru că locuim în Alba, haideți să acceptăm o realitate. Neavând teatru dramatic, în oraș, există aici o sete majoră pentru spectacol, sete manifestată, la festival, prin cumpărarea tuturor biletelor, la toate spectacolele. Culmea, însă, deși suntem atât de avizi de teatru, nu acceptăm decât ceea ce noi ne închipuim că e teatru. Suntem, de ce să n-o recunoaștem, nostalgici față de trecut și intoleranți față de nou, până într-acolo încât pentru noi teatrul ajunge să fie strict ăla clasic, cu Albulescu, Cotescu, Patrichi și Dem Rădulescu. Care, din păcate, nici nu mai sunt printre noi. Prin urmare, ar trebui să pornim discuția dintr-un singur punct: teatrul NU MAI E Albulescu, Cotescu, Patrichi și Dem Rădulescu, oricât ar fi fost de cuceritor ca valoare consacrată, din simplul motiv că nu se mai joacă. Actorii au murit, alții le-au luat locul. Teatrul e cel de azi, cu cei care îl joacă azi.

De fapt, teatrul e cu personaje, nu cu actori. Celebritatea unui actor nu poate da, rațional vorbind, nici o garanție pentru calitatea spectacolului. Vă asigur, nu e nimic mai grotesc decât să vezi un Rebengiuc chinuindu-se într-un spectacol prost, enervant, plictisitor, în care unicul lucru care „mișcă” e dorința actorului de a scoate ceva bun din spectacol. Sau, altfel spus, nimic nu e mai dureros decât să vezi cum marele actor, ajuns bătrân, obosit de viață, duce în spate un text slab, conștient fiind că se află în postura publică de a se zvârcoli, pe scenă, în încercarea de a salva ceva, măcar ceva din spectacolul care îi asigură existența.

La pol opus, nu înseamnă că dacă nu-i cunoaștem pe actorii de pe afiș, nu are sens să mergem la teatru. V-a trecut vreodată prin cap că poate nu ați auzit voi de ei, că problema e la voi și că, de fapt, voi nu sunteți la curent cu teatrul contemporan? Că aveți lacune, generate nu de lipsă de timp și bani de a merge la teatru, ci de comoditatea de a nu face un drum, măcar, până la Sibiu sau Cluj și de a vedea un spectacol? Lipsa de notorietate a actorilor înseamnă, în lumea de azi, absența lor de pe „sticlă”, adică din reclame, din seriale, din emisiuni, din toată acea zonă de compromis comercial. Faptul că un actor e necunoscut nu înseamnă că nu e valoros, din simplul motiv că notorietatea nu este egală cu valoarea. Lipsa de notorietate înseamnă, altminteri, un singur lucru: lipsa cunoașterii de către mine a acelui actor, ceea ce reprezintă un minus pentru mine.

În concluzie, după această nedrept de scurtă expunere despre notorietatea actoricească, am un singur sfat pentru voi: mergeți la teatru, vedeți orice, vedeți cât mai mult. Fără ani de zile de văzut de teatru, fără ochi obosiți de teatru, așa cum îi aveți de la TV și Facebook, nu aveți cum să dobândiți repere. Nu aveți cum să vorbiți în cunoștință de cauză despre actorii (tineri mai ales), care merită recunoaștere profundă.

PS: câți dintre voi, la urma urmei, îi știați, din auzite măcar, pe cei din Ținutul de la miezul verii, de alaltăieri? Și nu vorbim nici de Cuzin Toma, din Las Fierbinți, nici de Rodica Negrea, din Ion, nici de Mihai Călin, de la Roata norocului. Și, totuși, spectacolul v-a rămas în inimi și nu îl veți uita mulți ani de acum înainte. Iată, pe scurt, mărturia că se poate.

Florian-Rareș Tileagă