Tăiatul porcului... Probabil cea mai sângeroasă zi din viața cotidiană a românilor paşnici. Funii, cuţite, sânge, toată această recuzită de ev mediu este, de fapt, aplicarea concretă a unei tradiții vechi de secole, pe care românii se străduiesc s-o păstreze cât mai viu. Mai ales la sat. 

Povești despre porc și pomană

Totul se întâmplă înainte de Crăciun, cel mai adesea în jurul zilei de 20 decembrie, şi se cheamă Ignat. De ce aşa? Să vedem ce spun poveştile. Se spune că oamenii tăiau porcul din cele mai vechi timpuri, iar Ignat era numele unui ţăran sărman, care nu avea ce pune, de Crăciun, pe masa celor opt copii ai săi. Mâhnit, a plecat la vânătoare, dar s-a întâlnit pe drum cu un popă care avea nouă porci. El i-a oferit pe toţi ţăranului, în schimbul unui lucru pe care acesta îl avea în casă, dar de care el nu ştia. Ignat a acceptat, a luat porcii, însă când a ajuns acasă a văzut că nevasta născuse un copil. Necăjit la culme, n-a dormit toată noaptea, dar i-a primit pe doi călători, care i-au cerut găzduire. Aceştia erau, de fapt, Dumnezeu şi Sfântul Petru; iar dimineaţa, când preotul a venit după copil, călătorii au reuşit să îl salveze, iar preotul a murit de ciudă.

Se mai spune că de Ignat nu se lucrează, ci se taie porcul. Se crede că omul care n-are porc gras, de Crăciun, şi cuţit, în vremea pepenilor, n-a cunoscut fericirea. Dacă totuşi n-ai porc, tai măcar o găină, căci trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat. Ba chiar se crede că, în noaptea de dinaintea Ignatului, porcul îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. Ce porc n-a fost tăiat de Ignat nici că se mai îngraşă…

Practici, comuniune, meșteșug

La tăiatul porcului nu trebuie să fie de faţă oameni miloşi, pentru că atunci porcul moare greu şi carnea lui nu mai e bună. Mai mult, ca nu cumva să se strice sămânţa porcului din casă, adică pentru a asigura porcul din anul care vine, femeia moaie în sânge un smoc de păr din coada lui şi îl pune la păstrare.

În casele unde se taie porcul, obiceiul devine o sărbătoare a întregii familii. Se strâng şi prieteni, pentru ca munca să decurgă rapid, împreună. Pregătirile încep încă din zori, odată cu umplerea cazanelor cu apă pentru fierberea organelor folosite apoi la caltaboş, tobă şi multe alte bunătăţi. Se verifică uneltele, condimentele, după care, la venirea rudelor, se va trece la servirea unui păhărel de rachiu pentru întărire. Abia apoi poate să înceapă înjunghierea porcului, moment care trebuie să se petreacă rapid. Sigur că nu lipsesc păţaniile de la înjunghiere, unele cazuri fiind, pe cât de şocante, pe tot atât de hazlii...

Urmează pârlirea, curăţarea, despicarea şi tranşarea porcului. Copiii se reped să mănânce ureche şi coadă proaspăt pârlite, apoi şoric, privite ca delicatese ale iernii. Veselia trebuie să fie în toi, ca la orice sărbătoare unde comuniunea familiei e tot ceea ce contează. Şi, pentru că aproape toate operaţiunile de pregătire sunt făcute afară, ţuica (consumată cu... băgare de seamă) devine un fel de necesitate. De exemplu, unul din pahare se bea când e tranşată prima bucată de slănină. Mai târziu, se prepară cârnaţii, caltaboşul şi toba, se sărează slăninile, picioarele, carnea de pecie, jumătăţile capului şi coastele. Nu lipseşte nici pomana porcului, aşteptată cu mic, cu mare, făcându-se astfel rabat de la legile postului. Apoi cărnurile se afumă, la foc mocnit, făcut în firezar, după care se agață în pod, la rece.

Ceea ce contează, însă, e faptul că românii au preluat pe îndelete majoritatea tehnicilor de tăiere de la germani, cunoscuţi ca buni măcelari. Aşadar e limpede: Ignatul, în Ardeal, e mai „tehnic” şi „mai de nădejde” decât oriunde altundeva în ţară...

Florian-Rareș Tileagă

sursă de documentare: Adriana Țuțuianu, etnograf

FOTO: Cârnați în afumătoare / Sursa foto: Florian-Rareș Tileagă