Deși termenul e folosit, în general, pentru a desemna muntenii, „mocani” înseamnă, în județul Alba, cu totul altceva. Ei sunt, de fapt, locuitorii Muntelui Mare și ai Munților Trascău, iar denumirea cuprinde, în sine, atât tradiția și istoria lor, cât mai ales spiritul lor, bine păstrat de-a lungul veacurilor. Iată, mai jos, identitatea mocanilor.

Identificarea corectă a regiunii în care trăiesc mocanii trebuie să țină cont de ținutul cuprins între zona Abrudului şi Zlatnei, așadar între valea Ampoiului și Cheile Râmeţului şi ale Întregalde, precum şi între valea Arieșului, până în nordul județului.

E un ținut de deal și de munte, ideal pentru agricultura în terase, pentru pomicultură, prelucrarea lemnului, creșterea vitelor și pentru oierit. De altfel, mocanii au fost dintotdeauna comunități pastorale, oile reprezentând, pentru ei, o sursă esențială de dezvoltare și circulație. Însuși numele de „mocan” ar putea deriva de la sensul acestei ocupații, asociabilă substantivului „moacă” (bâta ciobănească folosită pentru sprijin sau ca armă de apărare). Etnografii, însă, infirmă această ipoteză, indicând că „mocan” înseamnă „muntean”.

Îi veți recunoaște, pe mocani, după grai, fire, înfățișare, datini și rânduieli. Oarecum asemănători moților, mocanii sunt înalți, robuști, au părut îndeosebi șaten sau blond, iar generozitatea, pofta de viață și franchețea lor se reflectă, am putea spune, în albul curat al portului lor popular.

În vremurile de demult, casele mocanilor se construiau din lemn de fag sau brad, iar acoperișurile se făceau din paie. Azi, însă, veți mai vedea puțin lemn în locuințele lor; de asemenea, e posibil ca vechilor structuri rustice să le fi luat locul inoxul, plasticul sau PVC-ul, țigla sau șindrila nou-nouță. Nu e cea mai frumoasă priveliște, nu e, probabil, ceea ce ne-am închipui că e zona mocăniii, dar, dacă veți căuta cu răbdare, veți găsi colibe de lemn, punți străvechi, căpițe de fân sau „ferești” înflorate.

Florian-Rareș Tileagă