Nu suntem noi, cei de azi, primii oameni care au urcat pe schiuri. Nu suntem noi descoperitorii „scândurilor” și nici nu am demonstrat lumii, pentru prima oară, că nucul e bun pentru schiuri, fiind totodată dur și flexibil. Înainte să ne naștem noi, înainte să fim, ca națiuni, niște oameni ai peșterii foloseau schiuri în vânătorile lor preistorice. Alunecau kilometri întregi, prin mlaștini și tundră, în căutare de reni. Apoi se întorceau în caverne și își pictau, pe pereți, aventurile freeride. Oamenii de atunci au fost primii schiori. N-aveau nici ochelari cu dublă lentilă, nici geci cu impermeabilitate 20.000. Dar chiuiau, probabil, ca și noi, de bucurie că alunecă.

Până în anii ‘90, când canturile primelor schiuri carve lăsau urme adânci pe piața mondială a schiului, au existat multe scări de urcat. Iată, mai jos, o sinteză a celor mai mari etape pe care le-a parcurs schiul, ca mod de alunecare pe zăpadă. De la vânătorile din preistorie, până la instrucțiile din armata suedeză a secolului al XVIII-lea, și de la primele licăriri ale schiului alpin, din anii 1800, până la uriașele competiții mondiale de astăzi, schiul a crescut. Sinteza noastră se va opri la anul 1900, când a început să prindă contur schiul, ca sport și ca industrie.

Preistorie:

- picturi murale și schiuri descoperite prin mlaștinile din Rusia ne arată că vânătorii și cei care întindeau capcane foloseau schiurile acum mai bine de 5.000-6.000 de ani.

- totuși, cele mai vechi indicii, cu privire la folosirea schiurilor, ne vin din cele mai vechi timpuri. Oamenii peșterilor, în vânătorile lor din Asia, se deplasau pe distanțe mari, pe schiuri acoperite cu blănuri, care aveau cam același rol ca pieile de focă din ziua de azi.

Evul mediu și perioada modernă timpurie:

- folosirea schiurilor le revine scandinavilor, adică țăranilor, vânătorilor și războinicilor care, în evul mediu, găseau în schiuri un mijloc de transport. Mai târziu, pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, militari ai armatei suedeze foloseau schiurile în instrucții și competiții.

Înainte de 1840:

- schiul arcuit a fost pentru întâia oară produs de către scluptorii din regiunea Telemark, din Norvegia. Era o replică ingenioasă, dinamică adusă formei anterioare a schiului, care era mult mai gros și rigid.

1868:

- apare, pentru prima oară în istorie, forma curbată a schiului. Meșterul artizan a fost Sondre Norheim, care a creat, astfel, ceea ce încă de atunci avea să se numească schiul Telemark, îngust în talie, lat la coadă și vârf. Era un schiu care putea efectua virajele prin forma sa curbată, eliminând posibilitatea derapajului lateral. Se năștea, așadar, un strămoș al schiului carve.

1882:

- lemnul de nuc începea să fie preferat, ca materie primă, pentru manufacturarea schiurilor. Era și perioada în care apăreau, pentru prima oară, uneltele de producere a schiurilor, având în vedere că duritatea extremă a nucului făcea aproape imposibilă fabricarea cu forța mâinilor. Nucul, însă, era importat la costuri mari din Louisiana. La scurt timp, imigranții norvegieni din Minnesota și Wisconsin și-au dat seama că e mult mai ieftin să lucrezi lemnul fără să îl imporți, așa că în jurul anului 1887 au apărut, pe teritoriul SUA, primele producții (norvegiene, evident) de schiuri din lemn de nuc.

1893:

- dulgherul Melchior Jacober lansează, în Glarus, Elveția, ceea ce pare a fi prima fabrică de schiuri din Europa.

sursa documentării: www.skiinghistory.org

Florian-Rareș Tileagă