+ 11°C

Curiozităţi

Acasă / Șezătoarea

Șezătoarea

Publicat în: 21 ian.. 2017
Autor: Rares Tileaga

Șezătoarea. Adică vechiul, sau mai bine zis străvechiul obicei al românilor de la sat de a se aduna la un loc, de a râde, de a povesti, de a cânta, de a petrece. Şi toate astea, în timpul lucrului. E un obicei care în unele sate ale județului Alba încă se păstrează cu sfinţenie, atât cât se mai poate. Oricum, chiar dacă se întâmplă tot mai rar şi izolat, trebuie pomenit cu tot respectul cuvenit unui obicei care i-a apropiat pe români unii de alţii, de-a lungul veacurilor.

Cu toate că începeau de-a dreptul în postul Crăciunului, şezătorile se petreceau şi după Bobotează, continuând până în Postul Mare. Era un obicei îndeosebi al femeilor, dat fiind că la şezătoare se torceau lâna şi cânepa, se croşetau ciorapi, se coseau modele pe veşmintele populare.

 

Erau alese zilele de luni, miercuri şi vineri. În orice caz, ideea era ca femeile să aleagă din timp o gazdă la care să se adune şi care să le ofere o încăpere destul de mare pentru toate câte vroiau să ia parte. Gazda le aştepta pe femei după cină, şezătoarea durând până după miezul nopţii. Dar nu era obositor pentru nimeni, deşi munca de croşetat sau cusut cerea multă concentrare. Şezătoarea însemna mult mai mult decât lucrul mâinilor. Era râs şi voie bună, o nevoie generală de a fi împreună, pe care femeile o întreţineau în primul rând prin cântarea de doine. Nu era suflet care să nu mişte la auzul lor, mai ales că versurile atât de plastice – pe tema scurgerii vieţii omului, a dragostei, a înstrăinării prin căsătorie sau plecare în armată sau la război – erau, pur şi simplu, tulburătoare. Avea loc chiar şi un fel de competiţie între femei: care o cântă mai duios, care o „întoarce” mai bine…

 

Nu lipseau nici snoavele şi păcălelile, iar babele îşi dădeau rând în a spune te miri ce poveşti cu năluci, cu zmei şi cu necuratul, care, în vremurile naive de altădată te făceau să stai ca pe ace la şezătoare. Era un aer de suspans şi veselie, pentru care fetele satului îşi implorau părinţii să le lase şi pe ele, în rând cu femeile măritate. De fapt, fetele ştiau bine de ce vroiau să meargă acolo, pentru că şi feciorii satului urmau să treacă pe la şezătoare, să le caute, să le vorbească, să le sărute. Iar dacă nu flăcăii nu apăreau, fetele încercau să le provoace venirea prin tot felul de jocuri. Şi, colac peste pupăză, pentru ca totul să meargă strună, se bea „ghin şi ghinars”, se mâncau „bufle”, „cucuruz şi grâu hiert”, „grumpene coapte”.

 

Era, cum am spune noi astăzi, idilic. Pentru acele vremuri, însă, era pur și simplu firesc. Sigur că şi azi ne întâlnim cu prietenii, povestim, râdem, ne simțim bine, dar e posibil ca veselia modernă a întâlnirilor de acum să fie rămăşiţa palidă a bucuriei simple de la şezătoare. Mai ales că, în acele vremuri, se doinea. Era o împărtăşanie cu tot trupul şi sufletul neamului românesc, în tihna serii. Iar aşa ceva nu poate fi de egalat de nimic, azi.

 

Florian-Rareș Tileagă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Viziteaza Alba Iulia